Biosept Forte, A22 - 30 cps moi

Descriere

Biosept Forte, A22 - 30 cps moi

Produsul este recomandat pacienţilor cu infecții respiratorii de natură virală
Biosept Forte este o formulă originală și complexă din 8 uleiuri esenţiale și 1 extract uleios concentrat
Efect şi absorbţie rapidă datorită compoziţiei din uleiuri esenţiale
Prin dozarea bine studiată s-a obținut efectul sinergic al uleiurilor esenţiale din componența complexului fitoterapeutic
Antiviral natural din uleiuri esențiale special conceput pentru:
– a reduce puterea de infectare a virusurilor
– a inactiva virusurile prin scăderea conținutului de ATP (adenozin trifosfat), diminuând energia virusurilor
Uleiurile esenţiale folosite în compoziţia capsulelor moi sunt riguros caracterizate botanic şi biochimic (cu o compoziție bine definită a principiilor active majoritare) ce asigură efect crescut şi reproductibil
Selectarea ingredientelor active din compoziția Biosept Forte capsule s-a realizat ținând cont de modul de acțiune directă al uleiurilor esențiale asupra germenilor infecțioși de natură virală. Cercetările științifice demonstrează inhibarea înmulțirii virusurilor în celula gazdă, inactivarea virusurilor și creșterea rezistenței celulelor organismului în fața atacului viral.
Special pentru a reduce puterea de infectare a virusurilor și inactivarea acestora încă de la primele administrări, se începe cu doza de atac, astfel se recomandă 6 capsule în prima zi, 5 capsule în ziua a 2-a, 4 capsule în a 3-a zi, iar în zilele 4-7, 3 capsule pe zi.
Produs 100% natural, fără excipienţi ce asigură o biodisponibilitate optimă

Ingrediente: 

- ulei de floarea soarelui 100 mg;
- ulei gras de negrilică (Nigellae sativae oleum) 100 mg;
- uleiuri esențiale de: roiniță (Melissae aetheroleum) 60 mg, copaiba (Copaiferae aetheroleum) 40 mg, rozmarin (Rosmarini aetheroleum) 20 mg, palmarosa (Cymbopogoni martini aetheroleum) 20 mg, niaouli (Melaleucae viridiflorae aetheroleum) 20 mg, mentă (Menthae aetheroleum) 10 mg, tămâie (Boswelliae aetheroleum) 10 mg, scorțișoară (Cinnamomi aetheroleum) 10 mg; extract de rizomi de ghimbir (Zingiberis rhizoma) standardizat în min 15% gingeroli 10 mg.

Negrilica este originară din ţările est europene şi caspice, fiind actualmente cultivată în diverse zone de pe Glob. Dioscorides a descris planta sub denumirea de Melanthion iar Plinius a denumit-o Git, denumire sub care o regăsim printre plantele pe care Charlemagne a ordonat să fie cultivate în fermele imperiale de pe domeniul său. Seminţele de Nigella îşi au locul în London Pharmacopoeia cel târziu începând din ediţia 1721, dar este prezentă şi în Pharmacopoeia of India.

Alchimistul şi medicul Paracelsus, la începutul secolului XVI, selecta roiniţa pentru a prepara al său elixir vitae, prin care mărturisea că va revigora şi întări organismul omului, aducându-l aproape de imortalitate. Astăzi ştim că roiniţa este o plantă consacrată, cărţile, tratatele şi farmacopeile documentând o utilizare tradiţională îndelungată a sa, precum şi efectului liniştitor general asupra organismului.

Copaiba este un arbore veşnic verde, care vegetează în pădurile umede din America de Sud. Arborele de Copaiba a fost menţionat pentru prima dată în manuscrisul unui călugăr care a trăit în Brazilia între 1570 şi 1600. Ca şi alte specii din genul Copaifera, este o sursă de oleo-răşină cunoscută sub numele de balsam de copaiba. Balsamul de copaiba este obţinut din trunchiul copacului, şi a fost folosit pe scară largă de către popoarele native americane, utilizările fiind preluate în curând şi de către europeni.

Uleiul esenţial de rozmarin, cu conţinut destul de bogat în camfor, are o aromă cu note ierboase, lemnos - camforate, balsamice, care conferă o senzaţie reconfortantă, de prospeţime. În secolul al XVI-lea a fost inclus în celebrul parfum Aqua Reginae Hungariae alături de salvie şi ghimbir.

Extras din specia Cymbopogon martini, uleiul esenţial de Palmarosa, cu aromă florală şi bogat în geraniol, a fost studiat în ani 1997-1998 de două echipe de cercetători pentru efectul său inhibitor pe mai multe tipuri de tulpini bacteriene.

Melaleuca viridiflora este un arbore înrudit cu Tea tree-ul, ce vegetează în zone întinse ale continentului Australian, şi, de asemenea, în Papua - Noua Guinee şi Noua Caledonie. Uleiul esenţial al acestui arbore, bogat în cineol, este cunoscut şi sub denumirea de ulei de Niaouli şi are o reputaţie similară uleiului de eucalipt fiind utilizat tradiţional pentru efectele sale prompte.

Plantă folosită încă din antichitate, menta era cunoscută de daci sub numele de mantia, mentiă, mintă. Calităţile curative ale mentei erau deja menţionate în lucrările medicilor antici precum Hippocrates şi Paracelsus, iar Lonicerus, în 1564, scria despre acestea în ediţia a III-a a publicaţiei Synopsis Stirpium Britannicum. Power și Kleber au propus pentru prima dată, în 1894, estimarea mentolului în uleiul de mentă, cunoscut ca având efect antiseptic local, şi pe care în zilele noastre îl ştim cel mai bine pentru calităţile sale de a uşura respiraţia, aroma lui plăcută degajând căile respiratorii şi aducând o notă de prospeţime.

Tămâia este, probabil, primul produs odorant folosit de om, Egiptul importându-l din India încă din anul 1500. Rezina obţinută din speciile de tămâie a fost folosită în ceremonii religioase de la începuturile istoriei scrise. A fost una dintre cele patru plante folosite pentru prepararea Balsamului de Ierusalim, formulat în 1719 în farmacia mănăstirii Saint Savior din vechiul oraş Ierusalim. Tămâia indiană, are un miros răşinos balsamic şi un gust acrişor - amărui, oarecum aromat.

Aroma și mirosul scorţișoarei sunt conferite de aldehida cinamică, compus care constituie în jur de 90% din uleiul esenţial al acesteia. A fost izolată din uleiul esenţial de scorţișoară în 1834 de Jean-Baptiste Dumas și Eugène-Melchior Péligot și sintetizată în laborator de chimistul italian Luigi Chiozza în 1854. Printre altele, scorţişoara susţine sănătatea tractului respirator superior şi are un efect tonic.

Ghimbirul este un tonic aromatic foarte cunoscut, menţionat în Farmacopeile chinezeşti, în Ayur-Vedas Susrutas, în literatura sanscrită dar şi în scrierile grecilor şi romanilor antici. Paracelsus, Dioscorides şi Plinius îl tratau ca pe un condiment cunoscut. Răspândirea sa în Europa s-a produs foarte rapid, la începutul secolului XI fiind înregistrat deja în scrierile anglo-saxone.